(Pastel)

În chindiile-n nuanţă şi parfum de liliac
Şi-n o forfotă uşoară undeva care se stinge
Liniştirea curge molcom prin copacii care tac
Scăpând gingaşe petale ca aripele de înger.

Cad petalele suave potolit şi parfumat
De la tihna înălţimii înspre paşnicul căderii,
Vin plăpândele-aripioare înspre noapte din înalt
Vise ce-şi pierdură-avântu-n anotimpul disperării.

E-o cădere, e-o cădere în apus din răsărit
Început ucis de zboruri în nesăturata lege,
În supunere se moare fără dor şi liniştit
Şi nimic n-are puterea iar de Viaţă să le lege.

Prin ninsoare zbat aripe fluturii liliachii
Amărâţi de-atâta moarte, ameţiţi de-atâta jale
Petrec zboruri nepornite de-aspiraţiile vii,
Deplâng amuţiţi durerea a nenaşterii de Cale.

Aripi negre își ridică umbre-n strigăt de ecou
Vrând cu număr de mulţime întreg cerul să-l înece,
Noaptea prinde să-ntregească triumfândul ei tablou,
Din ierbi ţipă fără sine, tragedia, ţârâiecii.

Întunericul se-nalţă într-un suflet decăzut
Şi tronează fără milă prefăcându-l în nimică,
Aşa-i viaţa-nţepenită în citire şi şezut
Plină de pustiu, palavre, de mândrie şi de frică.

Zboruri cad! Însă Lumina încă totul nu a zis:
Lumânarea cea modestă beznei nu i se supune –
Mii de lumânări în noapte flăcăruile-au aprins
Şi în cer înalţă dârze câte-o mică rugăciune!